Amintiri din secuime

Patinoarul din Miercurea-Ciuc

Se făcea că era de Crăciunul trecut și am plecat înspre Miercurea Ciuc, să vizitez castelul Miko și catedrala de la Șumuleu. La intrare in Ținutul Secuiesc, un panou cu scris în maghiară, în româna și în alfabetul vechi ungar, un fel de rune, despre care habar nu aveam ca există.

Am ajuns în Ciuc și am poposit la fostul Hotel Bradul, actual Fenyo, lângă patinoar. Recepționera vorbea românește, destul de stricat, ce-i drept, dar a fost foarte draguță. Hotelul este singurul mare din oraș, nu e grozav, dar e ok. La patinoar era meci de hochei, Ciuc cu Brașov, și o mulțime de oameni stăteau la coadă. Am încercat să intrăm, nu s-a putut, că nu mai erau bilete.

La coadă se vorbea și ungurește, mai mult, și românește, mai puțin. Din ochi, așa, cam 2 la 1.

Ajunși la un restaurant din centru, după ce cu greu ni s-a făcut loc la o masă la mansardă, dăm să comandăm. Domnul care ne servea avea toată bunăvoința să ne înțeleagă, se uita fix ca să citească pe buze, noi vorbeam tare și rar, situatia era caraghioasa și câțiva prieteni de-ai lui, de la o masă din spate, se prăpadeau de râs, mai mult de el, decât de noi. Una peste alta, am mancat, destul de bun și la prețuri de București. Eram singura fată de acolo. La restul meselor, doar bărbați și copii, și nicio femeie.

După care am bântuit pe străzi, am aflat că a bătut Ciucul, am intrat in vorbă cu un grup de puști cu care nici măcar în engleză nu ne-am înțeles și cu încă un grup de puști care vorbeau românește, am cautat discoteca, n-am găsit-o, am înghețat un pic romantic pe o bancă în fața castelului și asta a fost.

A doua zi la prima oră spărgeam ușa Cetății Miko, astăzi Muzeul Secuiesc al Ciucului. **Am venit să vizităm**. Doamnele de la intrare au făcut ochii mari.*Stiți, se plătește bilet.* *Da, cum să nu.*

Timp de o oră și ceva am avut și ghid, o doamnă care ne-a plimbat prin toate expozițiile permanente ale castelului. Am văzut și povești pastorale, și povești cu domnițe, și povești din comunism. Ultima expoziție, asta cu comunismul, a facut-o pe doamna mai vorbăreață. Am râs împreună de relicvele epocii de aur : cutii de bomboane chinezești, sticle de lapte, cartela de pâine. Ne-a povestit ca ei la Ciuc au avut fabrică de tractoare și de textile și că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, pentru că oamenii aveau de lucru și era prosperitate. Aproape că ne-am împrietenit, până când îi zicem că am văzut afară un afiș.

*Aia e altă expoziție. Cu alt bilet.* *Îl plătim* Afișul era apetisant, o sabie stralucitoare si ceva cu trupe de elita. Când ești istoric de baltă nu poți rata așa ceva. Doamnele au încercat, fără succes, să ne descurajeze. *Știți, e doar în engleză și maghiară.* *Perfect, înțegem engleză* Au oftat, ne-au dat biletele și ne-au aratat o ușă conspirativă. În spatele ușii, o altă doamnă ne ia în primire, cu ochii mari.* Aveți bilet?!!!! Aici este mai mult pentru grupuri ungurești, sunt niște copii dincolo* O asigurăm că nici n-o să respirăm și purcedem să vizităm.

Ei, așa cum pentru unii, lumea începe cu magnifcul popor al dacilor, care au săpat tunele pînă în Egipt, așa și în expoziția aia lumea incepea prin secolul 8 cu descălecarea în campiile Panoniei și podișul Transilvaniei al mărețului neam al ungurilor, la vremea respectivă niște triburi nomade cu medalii în păr și niște săbioaie aurite de toată frumusețea. Povestea continuă cu mari fape de vitejie, scheleți de cai, morminte și alte alea, totul acoperit cu o patină glorioasă. Dacă aș fi un băiețel din Ciuc și aș vedea expoziția aia, aproape că aș crede că ma trag din zei, așa e de romantic făcută.

Am plecat cu dinții străpeziți și am googalit expoziția, ca să aflu că e o expoziție itinerantă pusă la cale de statul ungar printr-una din nenumăratele fundații culturale care de niște ani încoace le tot explică secuilor că ei nu-s români și că Ungaria, the mother land, e cea mai tare chestie din lume.

După povestea asta am vizitat catedrala și am mâncat un gulaș excepțional într-un restaurant plin ochi, în care se vorbea și românește și maghiară și în care, la o masă, am zărit și niște tineri bărboși cu treininguri cu secera și ciocanul pe ele, dovadă că nostalgia față de epoca de aur i-a cuprins rau pe aia care nu au apucat sa fie calcati in picioare la coada la banane sau sa isi faca lectiile la lanterna.

Am mai bântuit un pic. Orașul este foarte ingrijit, se vede că nu bogat, mașinile-s modeste, oamenii se imbracă destul de sobru, sunt politicoși și distanți și se uitau la noi la la ceva ciudat.

Era Crăciun, când toată neo burghezia românească cheltuie averi pe Valea Prahovei și eram (probabil, din observații directe) singurii doi turiști români din tot Ciuc-ul.

Am plecat de acolo gândind ca noi, românii, și ei ungurii/secuii, trăim cumva în același spațiu geografic,dar în povești total diferite, care se intersectează în puține locuri.

În povestea noastră, întâi au fost dacii, după aia daco-romanii, dupa aia proto-românii si peste proto – români au venit ungurii, care i-au sclavagit pe români câteva sute bune de ani. Și când Romania s-a unit cu Transilvania, în sfârșit s-a făcut dreptate și asupritorul a fost trimis la cotețul lui.

În povestea lor, stramoșii lor au ajuns in Transilvania, au gasit-o pustie, s-au asezat și au considerat-o țara lor, că așa le-a zis papa de la Roma, au construit orașe și într-o zi ele le-au fost luate. Și, în perspectiva lor, este o mare nedreptate și noi suntem niște hoți.

Relatia dintre noi si ei nu este despre adevăr, pentru că nu există aici adevăr absolut și ambele istorii au găuri. La fel, nu este despre cine are dreptate. Dreptate au ambele părți și nu are niciuna. Și la fel nu este despre conflict, pt că acolo unde politicienii și liderii comunităților sunt în conflict, oamenii obisnuiți s-ar putea să nu fie.

De aproape o mie de ani, trăim împreună și ne faultam reciproc. După ce 900 de ani balanța puterii a fost în favoarea lor, în ultima sută de ani este in favoarea noastră, dar cumva inca ne raportam la ei de parcă ar fi în continuare asupritorul. Ce e nevoie să interiorizăm este că, acum, suntem invingători (și e in firea lucrurilor ca învinsul să opuna rezistenta).

Am stat prea puțin pe acolo ca să pot să zic că am înteles cum gândesc secuii despre noi și ce vor concret, autonomie and stuff. Dar știu așa, că invingătorii trebuie să fie generoși. Planul meu diabolic este simplu: noi, românii, ca simpli cetățeni ce ne găsim, să alegem să fim generoși și curioși. Să întindem mâna și să ieșim din povestea veche de 1000 de ani în care românii și ungurii se urăsc. Și anul ăsta sau în anii următori, în loc să ne petrecem mereu vacanțele si weekendurile doar pe Valea Prahovei, Delta sau litoral, să vizităm si Harghita si Covasna. Să zâmbim, să folosim limbajul semnelor dacă altfel nu reușim să comunicăm, să zicem mulțumesc, să facem multe poze de insta, să cheltuim bani acolo.

We have to be the bigger persons in the room.