Despre mine

M-am născut în Iași și am crescut în Bucovina. Într-un cartier muncitoresc, nou, din alea cum făcea Ceaușescu pentru tineri. Stăteam la ultimul etaj și uneori ploua în casă, dar asta nu era deloc dramatic pentru că, de la fereastra mea, vedeam în fiecare dimineață munții și pădurea.  

La noi, pe strada Molidului, s-a asfaltat și s-a inventat apa curentă toată ziua abia pe la sfărșitul anilor 2000, până atunci era doar câteva ore pe zi. Îmi amintesc vacanță de vară din clasa a șasea când nu am avut apă deloc vreo luna și o căram cu toții, cu găleata, până la ultimul etaj, de la o fântână care era la vreo jumătate de km distanță.

Până la 18 ani, am stat fără telefon. Nu ajunsese până la noi în cartier. În ziua în care ne-au pus telefon, am înnebunit de bucurie și aproape am adormit lângă el sunând prietenii din toată țara să îi anunț că, în sfârșit, am și eu o conexiune cu lumea.

Părinții mei sunt ingineri și am fost înconjurată de lucruri tehnice, știință și toate misterele lumii. La 3 ani, la mare pe plajă, învârtind o găletușă cu apă, tata, crezând că mă învață fizică, m-a învățat ceva de căpătâi: că viața noastră e guvernată de forțe de tot felul și că acolo unde există acțiune, există și reacțiune.

Tot pentru că ai mei sunt ingineri, știam mereu prea multe pentru vârsta mea și propriul bine și, inevitabil, mă făceam de râs la școală. ”Ești ciudată!”, ziceau colegii mei în clasele primare când le povesteam despre Big Bang, operațiuni cu numere reale sau mai știu eu ce altă trăsnaie. Atunci am căștigat două lucruri: curajul să mă fac de râs pentru lucrurile importante, atunci când am dreptate, și înțelepciunea să tac, totuși, atunci când știu prea multe.

Copilăria și adolescența mea au fost magice, alături de prieteni și colegi grozavi. Și azi, la zeci de ani distanță, suntem împreună.

Am terminat FJSC – Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității București. De București mă îndrăgostisem demult, fără să îl văd, din poveștile Crailor de Curtea-Veche și am vrut să vin la școală aici. În anii 90, FJSC era considerată cea mai bună școală de comunicare din Europa de Est și se intra foarte greu. Noi am fost cam 11 pe un loc. Probele nu aveau nicio legătură cu admiterile clasice, urmăreau selectarea unor candidați cu anumite aptitudini: memorie bună, gândire logică, vedere în spațiu, creativitate, reacții bune la stress. Am ales să trec prin acest examen, deși ar fi existat facultăți care m-ar fi primit  și fără admitere (în liceu luasem premii naționale la Olimpiada Interdisciplinară de Științe, un concurs care se focusa pe materia de la fizică, chimie, geografie și biologie din toți cei 4 ani de liceu și am reprezentat România la două concursuri internaționale pentru tineri cercetători). În mintea mea, jurnalismul îmi dădea posibilitatea să contribui la construirea unei lumi mai bune.

După ce am terminat facultatea, primul meu șef a fost Valeriu Lazarov, cel mai tare om de televiziune pe care l-a dat Romania până în acest moment. Îmi amintesc și acum ziua în care am aplicat pentru job, m-am dus până la Poștă ca să trimit fax. În toamna aceea, Lazarov avea nevoie de un scenarist pentru un show nou, și, dupa ce a rascolit  TVR și  Antena și n-a gasit omul potrivit, a dat anunt la ziar și, din vreo 30 de candidați, în urma unui concurs practic, m-a ales pe mine, deși aveam zero experiență. Și așa a început prima “jumătate” a vieții mele profesionale. Un an mai târziu eram deja producător al unei emisiuni zilnice, în direct.

După câțiva ani de TV în direct și non stop a urmat o pauză și am decis să schimb industria. Îmi place mult să călătoresc. M-am gândit că n-ar fi rău să îmi câștig existența dintr-un hobby și așa am devenit organizator de evenimente și project manager în travel.

Televiziune și evenimente….. pare light. În fapt, sunt meserii grele, care nu se pot face fără talent, organizare, aptitudini numerice și financiare, diverse cunoștințe tehnice și înțelegerea proceselor, minte limpede și foarte mult “ficat”.

Viața e un proces de multiplicare și, din fericire pentru mine, am pornit de la destul de puțin. Știu ce înseamnă să trăiești cu salariu mic, cu nesiguranță și cu grija zilei de mâine. Știu ce înseamnă să pleci de jos, susținut doar de propria persoană. La fel ca noi toți, am crescut și am trăit auzind în continuu că în România nu se poate face nimic. Că suntem condamnați să eșuam dacă rămânem aici. Că dacă vrei să trăiești bine, trebuie să furi. Că dacă ești femeie, nu răzbești decât dacă te culci cu seful. Am auzit si am refuzat să cred. Mi-am repetat mereu ca se poate. Că există o cale.

Acum sunt partener și asociat în biroul din România al unei companii multinaționale (din industria de travel și events) și munca mea presupune, printre toate celelalte activități specifice antreprenoriatului și project managementului, și promovarea României catre parteneri externi.

Am prieteni și colegi peste tot în lume. Profesia m-a dus în aproape 40 de tări. Și așa am aflat că nu există societate perfectă sau 100% dreaptă, că fiecare loc are și bune, și rele, că România este de fapt ok și poate deveni, cu muncă din partea noastră, extraordinară.

Simt că sunt un om bogat și nu pentru că aș avea mulți bani. Toți oamenii minunați pe care i-am cunoscut, toate lucrurile pe care le-am trăit și toate locurile extraordinare pe care le-am explorat, toate astea sunt bogăția mea.