“Un singur gând.
România”
Din 29 octombrie 2020
îi reprezint pe bucureșteni
în Consiliul Local al Sectorului 1
De ce am rămas în România
La 10 ani
În vara de după revoluție părinții mei m-au convocat la o ședință in bucătărie. Nu știu de unde și până unde aveam drept de veto la o vârstă așa de fragedă, cert este că mi s-a cerut să decid într-o chestiune importantă. A fost cam așa (evident, puțin distorsionat, spre deosebire de Iulian Bulai nu îmi amintesc cu exactitate dialogurile de acum 30 de ani )
- Uite, în Africa de Sud se caută ingineri și ne-am gândit că am putea să ne mutăm acolo. Cică e frumos și sunt condiții de viață foarte bune. Ce zici? Ai vrea să plecăm?
- Nu.
- De ce nu?
- Pentru că nu îmi părăsesc prietenii!
Aia a fost prima dată când am hotărât că rămân aici. Și responsabili moral pentru treaba asta sunt cei din poza de mai sus, mulți dintre ei încă în România.
La 10 ani, țara mea erau prietenii mei și era cel mai grozav loc din lume.
La 20 de ani
Era începutul anilor 2000 începuse deja să fie la modă să pleci. Se pleca cu burse pe la universități din afară (dacă îți permiteai), se pleca pe vase de croazieră, se pleca în State la McDonalds sau Disney.
Mărturisesc că în anii ăia mă bătea serios gândul să părăsesc România. Îmi place să descopăr locuri și oameni noi, să cunosc, să explorez. Țara abia își revenea după comunism, viața era mai grea decât acum și viitorul nu părea roz deloc. Așa că, da, emigratul părea o idee bună.
Și dacă sunt încă aici, e datorită iubirii.
Eram îndrăgostită de un băiat care nu ar fi putut veni cu mine. Iar dacă aș fi plecat fără el, legătura dintre noi s-ar fi rupt și așa ceva nu era de acceptat. Pentru mine, oamenii sunt mai importanți decât locurile sau decât confortul.
Și poate mai mult, eram îndragostită până peste cap de proaspăta mea meserie, televiziunea. Televiziunea stârnește pasiune și nu puține au fost nopțile când ațipeam în redacție sau studio, sau sărbătorile petrecute în direct. Îmi amintesc că, într-o dimineață de weekend, m-am trezit și am ieșit să cumpăr ceva de mâncare și nu înțelegeam de ce toate magazinele sunt închise. De prea multă treabă, uitasem că era prima zi de Paște.
Mă dedicasem meseriei mele, eram cu tot sufletul acolo și, dacă ar fi fost să plec, ar fi însemnat să renunț la ea.
La 20 de ani, țara mea erau pasiunea mea și povestea mea de dragoste și inima mea a hotărât pentru mine.
La 30 de ani
Life begins at 30. La 30 de ani am început să simt că știu cu adevărat cine sunt și ce vreau. Tot în anul ăla, prieteni de-o viață au început să ma anunțe că pleacă.
Îmi amintesc că unul dintre ei m-a invitat în oraș într-o zi de august și mi-a zis că s-a hotărât. Se muta la soția lui, în Paris, într-o cămăruță de 18 metri pătrați. Mi-a lăsat cântarul lui și fierul de călcat.
Într-o seara de sfârșit de septembrie, cel mai vechi prieteni al meu, pe care îl cunosc de la 3 ani, mi-a zis că el simte că se sufocă aici, că vrea să vadă lumea și să își găsească marea iubire peste mări și tări. Vânduse tot și se ducea pe insula La Gomera, în Canare, să o caute pe EA. Mi-a lăsăt DVD player-ul lui.
Atunci am intrat în panică. Mi s-a părut că rămân singură și în urmă, într-un colț subdezvoltat de lume. Am căutat repede job-uri prin alte părți. Călătoream deja de ceva timp, cunoșteam Europa, dar niciun oraș nu îmi părea chiar așa de grozav încât să vreau să devină… acasă.
Și după aia m-am mai uitat o dată la viața mea, aici în România, în orașul Crailor de Curtea Veche. Și mi-am dat seama. Îmi plăceau diminețile în care mâncam merdenele cu iaurt în colț la Mendeleev. Îmi plăceau serile în Centrul Vechi la povești cu colegele. Îmi plăcea să ies de la birou și să mă duc în Tineretului în parc să ma dau cu bicletele de la Ivelo. Îmi plăcea să merg miercuri seara la Orange film cu 7 lei. Desigur, vedeam corupția, abuzurile, gropile și toate lucrurile făcute de mântuială. Dar de ce să fi plecat? Și dacă plecam toți, cine să rămână să facă lucrurile mai bune?
În anul ăla am înteles definitiv că rădăcinile mele sunt aici. Că vreau să rămân în România și să pun osul la treabă. Să fac lucrurile bine, să contribui și să construiesc, să îmi cer drepturile și să lupt pentru un viitor mai bun. Chiar dacă nu e ușor. Chiar dacă e la modă să fii nemulțumit de țara noastră, să o înjuri și să pleci.
Știu, sună scandalos, dar…. Mie îmi place aici.